Cuprins și opțiuni de lectură
Oasele se păstrează mai bine decât fructele și rădăcinile. De aceea, ceea ce găsim într-un sit nu reprezintă automat întreaga alimentație.
Cum reconstruim alimentația
Forma și uzura dinților, resturile vegetale, analizele chimice și urmele de pe oase răspund unor întrebări diferite. Un dinte arată capacități de mestecare; o incizie poate arăta locul în care a fost tăiat un țesut. Pentru a reconstitui alimentația, rezultatele acestor analize trebuie puse împreună. [1][2][3]
Carbonul există în forme cu mase diferite, numite izotopi. Unele sunt stabile. Plantele preiau carbonul în proporții diferite, după modul în care își produc hrana; o parte a diferențelor ajunge în corpul consumatorului și în smalțul care se formează.
Thure Cerling, geolog la Universitatea din Utah, și echipa sa au găsit la Paranthropus boisei un semnal important al plantelor numite C4, categorie care cuprinde numeroase graminee și rogozuri. Studiul din 2011 a schimbat imaginea simplă a „spărgătorului de nuci”. Analiza indică o categorie de resurse; pentru identificarea plantei sau a părții consumate sunt necesare și alte indicii. [1]
Ce lasă tăierea și spargerea
Desprinderea cărnii cu piatră poate lăsa incizii. Spargerea oaselor pentru măduvă, țesutul din interiorul unor oase, poate lăsa adâncituri de lovire și fracturi caracteristice. Măduva poate fi o resursă bogată în grăsime.
Joseph V. Ferraro, Thomas W. Plummer și colab., 2013, PLOS ONE 8, e62174, fig. 2. Figura originală ↗ · CC BY 4.0. Redimensionare pentru web; scările și marcajele sunt păstrate.
Prin arheologie experimentală, cercetătorii reproduc activități în condiții cunoscute și compară urmele. Contează forma microscopică, poziția pe os și asocierea modificărilor. Un studiu din 2017 realizat de paleoantropologii Yonatan Sahle, Sireen El Zaatari și Tim White a arătat că și dinții crocodililor pot produce urme asemănătoare tăieturilor. O zgârietură izolată nu este suficientă. [4]
Ucideau animalul sau foloseau o carcasă?
Consumul de carne nu demonstrează singur vânătoarea. Un grup putea ucide animalul, îndepărta alți consumatori sau folosi resturile lăsate de ei. Consumul unui animal deja mort se numește necrofagie.
Suprapunerea urmelor de tăiere și de dinți poate indica ordinea accesului. Contează și părțile aduse în sit. La Kanjera South, în Kenya, oase vechi de aproximativ două milioane de ani arată folosirea repetată a resurselor animale. Studiul din 2013 al lui Joseph Ferraro, Thomas Plummer și al echipei lor susține strategii variate, inclusiv accesul la animale mici întregi și transportul unor părți bogate în resurse. [2]
A produs carnea un creier mai mare?
Creierul consumă energie, iar hrana nutritivă îl poate susține. Dar o legătură energetică nu dovedește singură o cauză evolutivă.
W. Andrew Barr și echipa sa au analizat în 2022 dovezile prelucrării animalelor înainte și după apariția lui Homo erectus. După corectarea diferențelor de intensitate a cercetării, nu au găsit o creștere susținută care să explice simplu transformarea. Rezultatul nu elimină importanța cărnii; arată limitele formulei „mai multă carne a produs un creier mai mare”. [7]
Nici prădătorul nu trebuie să fie, ca regulă biologică, mai inteligent decât prada. Viteza, forța, camuflajul, simțurile și cooperarea pot decide reușita. [3][5]
De ce se discută despre canibalism
La Gran Dolina, în zona Atapuerca din Spania, oase atribuite lui Homo antecessor, de circa 850.000 de ani, prezintă tăieturi și fracturi comparabile cu cele de pe animale prelucrate pentru hrană.
Yolanda Fernández-Jalvo și colegii săi au susținut interpretarea canibalismului în analiza din 1999, folosind ansamblul urmelor. Motivele — foame, conflict, practică socială sau credință — nu se citesc automat din oase. Urmele pot susține consumul de țesuturi umane, în timp ce motivele acestui comportament rămân mai greu de stabilit. [8]
Surse și lecturi
Sursele manuscrisului documentat, legate de explicațiile de mai sus. Legăturile numerotate din text trimit aici.
- Cerling și colab., 2011. Diet of Paranthropus boisei in the early Pleistocene of East Africa. ↗ PNAS 108, 9337–9341. Izotopii carbonului din smalț și resursele alimentare.
- Ferraro și colab., 2013. Earliest Archaeological Evidence of Persistent Hominin Carnivory. ↗ PLOS ONE 8, e62174. Oasele modificate de la Kanjera South.
- Smithsonian Human Origins Program. Getting Food. ↗ Categorii de dovezi pentru procurarea și prelucrarea hranei.
- Sahle, El Zaatari și White, 2017. Hominid butchers and biting crocodiles in the African Plio-Pleistocene. ↗ PNAS 114, 13164–13169. Urme asemănătoare produse prin procese diferite.
- Bramble și Lieberman, 2004. Endurance running and the evolution of Homo. ↗ Nature 432, 345–352. Anatomie și ipoteza alergării de rezistență.
- Morin și Winterhalder, 2024. Ethnography and ethnohistory support the efficiency of hunting through endurance running in humans. ↗ Nature Human Behaviour 8, 1065–1075. Date etnografice și modele energetice.
- Barr și colab., 2022. No sustained increase in zooarchaeological evidence for carnivory after the appearance of Homo erectus. ↗ PNAS 119, e2115540119. Cu corecția e2203420119, care privește valori statistice.
- Fernández-Jalvo și colab., 1999. Human cannibalism in the Early Pleistocene of Europe. ↗ Journal of Human Evolution 37, 591–622. Gran Dolina TD6.
Din cărțile consultate
Trimiterile folosesc numerele paginilor tipărite. Cărțile sprijină explicațiile de bază; descoperirile și revizuirile mai recente sunt documentate prin studiile citate în text.
- Colin Renfrew și Paul Bahn, Archaeology: Theories, Methods, and Practice, ediția a VI-a, Thames & Hudson, 2012. cap. 7, p. 278: urmele de exploatare a animalelor; p. 282: tafonomia și formarea acumulărilor de oase.