Cuprins și opțiuni de lectură
Un sit documentează prezența într-un loc și într-o perioadă. Pentru a reconstitui trasee și deplasări, trebuie legate descoperiri din regiuni diferite.
Homo erectus și Homo ergaster
Homo erectus cuprinde fosile dintr-un interval lung și din regiuni îndepărtate. Unele corpuri au picioare lungi și proporții mai apropiate de cele actuale decât la australopiteci. Craniile rămân diferite de Homo sapiens.
Eugène Dubois, medic și cercetător olandez, a descoperit în Java, la sfârșitul secolului al XIX-lea, fosile importante pentru recunoașterea acestei forme. Pentru unele fosile africane se folosește Homo ergaster: unii cercetători îl separă ca specie, alții îl includ în Homo erectus în sens larg. Această diferență de denumire reflectă feluri diferite de a clasifica fosilele africane. [1][2][3]
Dmanisi, China și Java
La Dmanisi, în Caucaz, fosilele și uneltele documentează populații Homo acum aproximativ 1,8 milioane de ani. Uneltele relativ simple arată că prezența în afara Africii nu a așteptat răspândirea universală a bifacialelor sau apariția speciei noastre. Pentru a reconstitui traseele urmate, descoperirile de aici trebuie comparate cu cele din alte regiuni. [4]
La Zhoukoudian, lângă Beijing, unele niveluri inferioare au fost încadrate la aproximativ 770.000 de ani, într-un studiu din 2009 care a urmărit îngroparea sedimentelor. La Ngandong, în Java, cercetarea publicată online în 2019 a încadrat depunerea cu fosile Homo erectus între aproximativ 117.000 și 108.000 de ani. Aceste descoperiri documentează populații din locuri și perioade diferite. Continuitatea dintre ele trebuie cercetată prin alte situri, nu presupusă doar din prezența aceluiași nume de specie. [5][6]
Ce înseamnă un mediu nou
În afara Africii nu înseamnă automat în frig extrem. Ambele continente au medii variate. În regiunile cu anotimpuri, plantele disponibile, deplasările animalelor și durata zilei schimbă resursele.
Prezența într-un interval cald nu dovedește supraviețuirea în cele mai reci condiții ale aceluiași loc. Focul, adăposturile și organizarea hranei puteau conta, dar fiecare capacitate trebuie documentată în situl și perioada discutate. [7][8][1]
În Europa, alte probleme de înrudire
Homo antecessor a fost definit după fosilele de la Gran Dolina. O echipă care îl includea pe Frido Welker a analizat în 2020 proteine păstrate în smalțul unui dinte. Alcătuirea acestor molecule poate oferi informații despre înrudire.
Rezultatele susțin apropierea de ramura care a dus la oamenii moderni, neanderthalieni și denisovani, cele două grupuri umane dispărute înrudite cu noi. Nu demonstrează că individul sau specia au fost strămoșii lor direcți. [9]
Homo heidelbergensis își ia numele de la mandibula de la Mauer, al cărei context are circa 600.000 de ani. Numele a fost aplicat unor fosile diferite din Africa și Eurasia, iar limitele sunt discutate. De la Mauer s-a păstrat mandibula, adică osul maxilarului inferior. Ea poate fi comparată cu alte mandibule, însă volumul creierului ar necesita și cutia craniană. [2][10]
Oamenii de talie mică de pe Flores
Homo floresiensis a fost descris după descoperirile din peștera Liang Bua, pe insula Flores, în Indonezia. Analiza scheletelor susține adulți cu dimensiuni mici, nu doar copii.
Revizuirea straturilor publicată în 2016 a încadrat fosilele aproximativ între 100.000 și 60.000 de ani, iar uneltele atribuite populației până spre 50.000 de ani. O înțelegere nouă a depunerilor a schimbat cronologia. [11]
Yousuke Kaifu și colab., 2024, Nature Communications 15, 6381, fig. 1. Figura originală ↗ · CC BY 4.0. Redimensionare pentru web; scările și marcajele sunt păstrate.
La Mata Menge, în altă parte a insulei, fosilele arată dimensiuni mici acum aproximativ 700.000 de ani. Yousuke Kaifu și echipa sa au prezentat în 2024 un fragment mic din osul brațului. Structura internă indică un adult. Originea exactă a populațiilor continuă să fie cercetată. [12]
Surse și lecturi
Sursele manuscrisului documentat, legate de explicațiile de mai sus. Legăturile numerotate din text trimit aici.
- Smithsonian Human Origins Program. Homo erectus. ↗ Istoricul descoperirii, proporții corporale și distribuție.
- Wood și Lonergan, 2008. The hominin fossil record: taxa, grades and clades. ↗ Journal of Anatomy 212, 354–376. Sinteză a clasificărilor și fosilelor.
- Wood și Boyle, 2016. Hominin taxic diversity: Fact or fantasy?. ↗ American Journal of Physical Anthropology. Comparație între criteriile și delimitările taxonomice.
- Lordkipanidze și colab., 2013. A complete skull from Dmanisi, Georgia, and the evolutionary biology of early Homo. ↗ Science 342, 326–331. D4500/D2600 și variația celor cinci cranii.
- Shen și colab., 2009. Age of Zhoukoudian Homo erectus determined with 26Al/10Be burial dating. ↗ Nature 458, 198–200. Cuarț din nivelurile inferioare ale Localității 1.
- Rizal și colab., 2020; online 2019. Last appearance of Homo erectus at Ngandong, Java, 117,000–108,000 years ago. ↗ Nature 577, 381–385. Modelul cronologic al acumulării fosilifere.
- Berna și colab., 2012. Microstratigraphic evidence of in situ fire in the Acheulean strata of Wonderwerk Cave. ↗ PNAS 109, E1215–E1220. Sedimente intacte și microspectroscopie.
- Goren-Inbar și colab., 2004. Evidence of Hominin Control of Fire at Gesher Benot Ya’aqov, Israel. ↗ Science 304, 725–727. Resturi vegetale și silex ars.
- Welker și colab., 2020. The dental proteome of Homo antecessor. ↗ Nature 580, 235–238. Proteine din smalț și relații evolutive.
- Wagner și colab., 2010. Radiometric dating of the type-site for Homo heidelbergensis at Mauer, Germany. ↗ PNAS 107, 19726–19730. Dinți de mamifere și grăunțe de nisip.
- Sutikna și colab., 2016. Revised stratigraphy and chronology for Homo floresiensis at Liang Bua in Indonesia. ↗ Nature 532, 366–369. Revizuirea contextului fosilelor și uneltelor.
- Kaifu și colab., 2024. Early evolution of small body size in Homo floresiensis. ↗ Nature Communications 15, 6381. Humerus și dinți de la Mata Menge.
Din cărțile consultate
Trimiterile folosesc numerele paginilor tipărite. Cărțile sprijină explicațiile de bază; descoperirile și revizuirile mai recente sunt documentate prin studiile citate în text.
- Richard Klein, „Hominin Dispersals in the Old World”, în Chris Scarre (coord.), The Human Past, ediția a III-a, Thames & Hudson, 2013. p. 103: răspândirea populațiilor Homo și descoperirile de la Dmanisi.